Întrebarea lui Leibniz

Leibniz, precum, probabil, mulți alții, în termeni similari ori diferiți, anterior ori ulterior, au pus următoarea întrebare (citat aproximativ), referitoare la univers:

“De ce există ceva mai degrabă decât nimic?”

Omenirea încearcă din răsputeri să răspundă și la întrebarea aceasta, deși e mai interesant, mai pragmatic (din punct de vedere științific) să afle “cum există” (cum se manifestă, cum evoluează) universul.

Desigur, nu încerc aici să dau un răspuns la vreuna dintre aceste întrebări. Dar vreau să clarific faptul că răspunsul ar trebui să difere în mod cert, de oricare dintre următoarele:

  • Universul există și e așa cum e pentru că l-a creat cineva/ceva: ne putem întreba imediat, circular, “de ce există creatorul?” (vezi și acest articol precedent de-al meu);
  • Universul există într-o serie infinită de universuri (multivers?) și e așa cum e pentru că universurile au fiecare legi diferite și toate legile posibile există, așadar nu e nimic special cu acesta în care suntem noi: ne putem însă întreba, de asemenea, imediat, “de ce există infinitatea de universuri?” – cu alte cuvinte unificăm infinitatea și rămânem din nou cu un singur univers, revenind circular la prima întrebare;
  • Universul există și e așa cum e pentru că dacă n-ar exista sau dacă n-ar fi așa cum e, noi n-am exista să ne întrebăm acest lucru (principiul antropic): deși pare acceptabilă inițial, această explicație e, după părerea mea, numai o rotire în jurul cozii sau acceptarea faptului că nu există un răspuns; nu are niciun avantaj științific ori filosofic să acceptăm pur și simplu realitatea fără s-o cercetăm mai profund;
  • Întrebarea e greșită: totul e o iluzie, nu există nimic: chiar și eu simt că un sâmbure de adevăr există aici (principiul simplității: pare mai simplu să nu existe nimic, decât să existe ceva, nu?), și poate întrebarea inițială e pusă greșit; dar pentru că simt că exist eu, nu pot fi ferm convins de nihilism (deși nu știu dacă e bine ce fac) și consider că acest răspuns nu e potrivit pentru că am găsit imediat o contradicție; ceva există: cel puțin, eu sau iluzia mea.

Teoria corzilor, a supercorzilor și/sau M încearcă să explice situația fără parametri inițiali (bazați pe măsurători), și mai mult, excluzând spațiul, timpul, relativitatea, particulele, forțele, dar chiar și cuantele din ecuație, unificând la nivel teoretic fizica multilateral dezvoltată anterior. Mai mult, fizicienii încearcă să arate – și par să se apropie de deziderat – că universul n-ar fi putut exista decât într-o singură formă (adică nu ar avea nevoie de un creator să aleagă vreo valoare parametrizabilă). Mie personal îmi place ideea. Poate că această abordare va avea succes, poate nu (momentan, din câte cunosc, e nevoie de dezvoltarea unor metode matematice noi – aviz absolvenților matematicieni, e nevoie de voi! – pentru a elabora apoi studii fizice mai aprofundate, deoarece până acum s-a lucrat mai mult cu metode perturbative, limitate). Ori poate că o altă teorie va avea succes, ori poate niciuna. Poate nu există niciun răspuns și vom demonstra asta, sau poate nu vom putea demonstra niciodată așa ceva, rămânând într-o continuă incertitudine (apropiindu-ne, totuși, tot mai mult, dar niciodată definitiv, de soluție).

Dar, după părerea mea, cel puțin ca un elogiu adus creierului pe care-l avem (sau cu alte cuvinte, pentru că suntem ființe raționale), suntem datori să încercăm să găsim răspunsul la întrebarea inițială.

About Sorin Dolha

My passion is software development, but I also like physics.
This entry was posted in Hobby-uri and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Întrebarea lui Leibniz

  1. Andrei says:

    Întrebarea e greșită din start, dar nu pentru că “nu există nimic, totul e o iluzie”, ci greșeala provine din principala operațiune pe care o face mintea, și anume diferențierea. Mintea trage o linie de demarcație aparent clară între “ceva” și “nimic”.

    Realitatea, așa cum e ea nu are nevoie de o astfel de diferențiere. Singura care face această diferențiere este mintea, care este un instrument puternic, dar limitat. Limitarea provine tocmai din faptul că se folosește de diferențiere pentru a pune astfel de etichete, pentru ca apoi să decidă dacă înțelege sau nu.

    Nu încetez să mă minunez câtă dreptate a avut românul care a denumit mintea “minte”.

  2. Sorin Dolha says:

    Andrei, sunt sigur și eu că că mintea “minte” (și la fel, sunt sigur că a avut o minte strălucită care a dat această denumire minții :-)). Dar, dacă mintea nu își dă seama că ceva și nimic sunt același lucru (cum spui tu), atunci acel ceva e doar o iluzie generată de nimic (sau invers, cum preferi). Cam la asta m-am referit de fapt și eu când am scris că că totul poate fi o iluzie (generată de creierul nostru).

    Știința spune la fel: deși în general, o teorie științifică poate fi întotdeauna infirmată printr-un singur contraexemplu, ea nu poate fi demonstrată niciodată, chiar dacă e confirmată printr-un număr enorm (dar finit) de experimente. Orice teorie poate fi (și de obicei chiar e) o iluzie.

    Totuși, dacă acceptăm acest lucru – că universul e doar o iluzie a minții noastre – atunci nu ne mai putem baza pe… nimic. Sau am putea spune că dacă nu putem demonstra o teorie, ce rost are să mai debităm una? Dar asta e ca și cum ai deveni religios. Sau nihilist. Și nu e util să facem așa ceva, zic eu, pentru că nu ne ajută la nimic în viitor, în viața reală, poate iluzorică, pe care o avem.

    În concluzie, dacă acceptăm nihilismul (și deci, considerăm că de fapt nu există nimic, iar universul – acel ceva – e doar o iluzie), teoria devine frumoasă, simplă și la obiect, dar e netestabilă, pentru că în realitate nu putem testa decât iluziile generate de minte (nu putem să ne dăm seama că acel ceva e doar o iluzie, prin niciun experiment). Fapt care mă face să nu accept nici soluția nihilistă decât ca una dintre cele mai frumoase idei filosofice de care am auzit. (Încă odată, poate așa și e, dar dacă e să trăiesc în această iluzie, am nevoie de o teorie care să explice realitatea iluzorică și nu cea exterioară…)🙂

  3. Andrei says:

    Cred că faptul că mintea “minte” este un indiciu extraordinar de important care ne poate ghida în direcția corectă, pe variate căi experimentale.

    Dacă trăim în iluzie, nu înseamnă că iluzia nu e testabilă, și nici că descoperirea ei nu va avea nici un rezultat practic. Asta e doar limitarea noastră de a înțelege pe ce căi ne va putea duce.

    E clar că avem de a face cu o căutare dincolo de ceea ce “crede lumea”, indiferent cât de savantă e considerată lumea care crede x sau y, și care la final va fi “mind blowing”. Dacă e să învățăm din ceea ce s-a realizat deja, se poate observa că orice descoperire importantă a generat o schimbare profundă la nivelul minții și conștiinței.

    Un exemplu care-mi vine în minte este relativitatea (sau chiar mai fain, teoria heliocentristă), și anume cât de greu a fost acceptată de contemporani. Și asta doar pentru că ce credeau ei despre realitate era atât de înfipt în mințile lor încât refuzau “să-i dea drumul”. Primul care a trebuit să dea drumul acestei stări vechi de conștiință a fost cel ce a făcut descoperirea. Altfel starea veche mentală ar fi stagnat.

    Probabil nici măcar descoperitorul nu înțelege dinainte implicațiile și utilizarea a ceea ce descoperă el (și poate nici mult timp după, if ever), și, din câte îmi dau eu seama abordarea inversă a problemei, adică fixarea unui țel (ex. teleportarea) și efortul susținut pentru a-l realiza aduce beneficii practice infime și pași de furnică, pentru că evită schimbarea mentală.

    Generalizând, orice fel de teorie găsim, nu are aplicabilitate practică cu adevărat importantă până nu face legătura aceasta dintre starea mentală veche și cea nouă. Ea evident trebuie acceptată. Și asta ne arată că dacă avem de descoperit ceva, va trebui să trecem într-o stare mentală nouă și să renunțăm la cea actuală, veche.

    Procesul de renunțare în sine este cel ce relevă ecuația pe care o căutăm. (Interesant e că procesul acesta funcționează și în cazul artiștilor, așa că îmi place să mă gândesc la savanți ca la niște artiști speciali🙂

    Privind în perspectivă, în timp stările mentale sar “dintr-un hop în altul” având între ele aceste descoperiri. Tot ce avem de făcut este să găsim matematica acestor stări mentale și să o aplicăm. Și aici totul este foarte stratificat, și nivelurile prin care va trebui să trecem sunt tot o ceapă mare🙂. Fiecare mare descoperitor a avut acces la aplicarea acestei “matematici” asupra stării lui. Poate a făcut asta din pură întâmplare, sau poate a aplicat conștient. În general cel puțin una din operațiile mentale aplicate a fost cunoscută, pentru că altfel, “căzând” întâmplător în zona respectivă, rezultatele obținute sunt destul de mici.

    Metodele practice de a face acest lucru există, și sunt aplicate cu succes de mulți și pot să-ți spun că această “matematică” nu numai că există, dar nu mai e de mult o știință la început. Totuși nu e foarte cunoscută datorită dificultății de abordare. Este o știință “secretă” am putea spune, dar nu prin faptul că e ascunsă în mod conspirativ, ci pur și simplu pentru că nu rezonează mental cu nimic la enorma majoritatea a oamenilor.
    Cum s-ar zice degeaba îi dai omului “cartea de matematici superioare” să o citească, că nu rezultă nimic din asta. Cel mult va fi un cititor mai versat, dar de înțeles ce vrea să spună cartea sunt puține șanse, fapt ce desigur e ca și diferența de la a reuși să mergi în picioare până la a face triplu salt cu dublu tulup pe vârfurile Everestului.

Add a reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s